Menu

Paresimile la Visina Veche

Păresimile sau Patruzecimea, reprezintă postul de dinaintea Învierii Domnului. El începe după Duminica Lăsatului sec de brânză, este cel mai lung şi mai aspru dintre cele patru posturi de durată ale Bisericii Ortodoxe şi aduce aminte de postul de patruzeci de zile ţinut de Mântuitorul Isus Hristos înainte de începerea activităţii Sale Mesianice.
De la sfârşitul secolului al III-lea, Postul cel Mare a fost împărţit în două perioade distincte: Postul Păresimilor (Patruzecimii), care ţinea până la Duminica Floriilor şi Postul Paştilor (postul pascal), care ţine o săptămână, de la Duminica Floriilor până la Duminica Învierii. Practica postului de şapte săptămâni a fost hotărâtă după uniformizarea datei Paştilor, în anul 325, de către Sinodul I Ecumenic, iar Biserica de Răsărit (de la Constantinopol) a adoptat şi ea această practică, după cum aflăm de la Patriarhia Română.
La Vişina Veche, o localitate din sudul judeţului Olt, ciclul Păresimilor nu se încheie, cum este firesc, în ultima sâmbătă a Patruzecimii ci tocmai în prima joi de după Paşti, atunci când se duce la biserică ultima colivă a Păresimilor, pentru pomenirea morţilor.
Ştiu de mulţi ani despre acest obicei al locului. Am căutat să văd dacă el se mai găseşte şi în alte părţi dar nu am găsit informaţii care să ateste acest lucru.
În această primă zi de joi de după Paşti, femeile din Vişina merg la biserică cu coşurile cu pomană şi cu colivele pentru cei morţi, pentru a fi sfinţite de preoţi. Nu lipsesc, bineînţeles, ouăle roşii. Este, pentru aceste femei, o zi în care scapă de „grija“ acestor pomeniri, mai ales că acestea costă. Pentru preoţi, este o zi „bună“ pentru că încasează banii pentru toată perioada de pomenire din cadrul Păresimilor, cam cincizeci de lei de fiecare pomelnic, pentru toate pomenirile din post. Pentru a vă face o idee asupra încasărilor trebuie să vă spun că în curtea bisericii, în această zi, se adună aproximativ patru sute de coşuri cu pomană, după cum mărturisesc sătenii care - unii dintre aceştia -, se şi plâng, pe ici pe colo, de cuantumul sumelor cerute de preoţi. Este, de altfel, şi unul dintre motivele care – spun aceştia – vor duce în timp la dispariţia acestui obicei.
Trebuie spus că ziua aceasta are dublă semnificaţie pentru sătenii din Vişina Veche. Prima parte a zilei (de fapt, până aproape la apusul soarelui) este partea, să spunem religioasă în care, în continuare slujbei de la biserică sunt pomeniţi morţii şi se face această pomană. Se mănâncă şi se bea fără însă a se ciocni paharele. Sunt vărsate câteva picături de vin şi pentru sufletul răposaţilor.
Aici, la Vişina Veche, ouăle nu „se ciocnesc“ ci „se dau cioca“ într-un mod special: cei care „dau cioca“ lovesc pe rând cu acelaşi ou, odată la un cap apoi la celalalt cap, chiar dacă unul dintre ouă a fost spart.
Odată cu apusul soarelui începe petrecerea. Grătarele pregătite de cu ziuă încep să ardă iar de aici încolo se încinge petrecerea care, pe timpuri, se făcea chiar cu lăutari şi ţinea până dimineaţă. Anul acesta ar fi fost un bun prilej de petrecere prelungită pentru că ziua Păresimilor s-a continuat cu ziua Izvorului Tămăduirii care, sărbătoare mare fiind, este o zi nelucrătoare. Oamenii însă, la Vişina Veche ca dealtfel şi în alte multe părţi sunt trişti. Din ce în ce mai trişti şi mai însinguraţi. Şi nu prea le mai arde de petreceri. Mai ales de cele prelungite.
Dacă în urmă cu cincisprezece ani, atunci când pentru prima dată am filmat acest obicei, la Vişina Veche toată comuna era în sărbătoare, anul acesta, 2015, nu am mai întâlnit decât aproximatix zece-douăsprezece case în faţa cărora se sărbătorea această zi. Dintre acestea, şi mai puţine aveau amenajat la poartă un cort, sau ceva construit şi acoperit special pentru acest eveniment.
Cert este faptul că sărbătoarea aceasta de la Vişina Veche a fost, în timp, una foarte importantă pentru săteni, şi pe care au ţinut-o şi pe timpul regimului comunist, cu toate riscurile ce decurgeau din asta. Se ştie că imediat după Paşti începeau semănăturile. Era ceva de neacceptat pentru instructorii de partid ai regimului comunist ca o zi dedicată agriculturii să fie pierdută pentru că sătenii aveau chef de petrecere. Uneori (sau, mai bine zis, de cele mai multe ori!) această zi se transforma în două zile, pentru că în următoarea zi oamenii trebuiau să „se dreagă“! Cei plecaţi prin ţară cu diverse treburi veneau acasă special pentru această zi. Se făceau cereri de permisie la şcoli sau în armată. Una dintre legendele locului spune că un soldat aflat pe front a cerut permisie să meargă acasă, la Păresimi.
Oamenii spun că sunt multe alte motive care duc la dispariţia acestui obicei.
Faptul că majoritatea tinerilor au fost obligaţi de împrejurări să plece pe meleaguri străine pentru a-şi câştiga existenţa; faptul că bătrânii au trecut, în marea majoritate, în lumea umbrelor. Până şi răutatea oamenilor – spun ei - se răsfrânge asupra existenţei obiceiului: vecinii sau uneori chiar rudele nu îşi mai vorbesc din te miri ce pricini. Ultimul motiv aflat pe „listă“ ar fi chiar sărăcia.
Însoţit de Ionel Marcu, un „împătimit cultural“ din Vişina Veche, am pornit prin localitate în căutarea celor care păstrează obiceiul. M-a atenţionat de la bun început, cu tristeţe, că „nu mai este ce a a fost.“ Prima masă la care oprim este în faţa unei gospodării bine închegate: o casă mare, o curte bine îngrijită. Oamenii din Vişina Veche, ca dealtfel din toată partea de sud a judeţului Olt, sunt foarte gospodari.
Un sătean, care era foarte vesel până să îl întreb de ce dispare acest obicei, mi-a spus cu durere şi cu un soi de enervare, că într-un viitor nu foarte îndepărtat nu vor mai fi nici copii care să vadă şi să înveţe de la părinţii şi bunicii lor ce semnifică obiceiul acesta care îi face pe ei, cei de la Vişina Veche, unici. El ar vrea să se poată pensiona mai devreme ca să poată să îşi crească nepoţi: unul, doi, trei, cinci, câţi va vrea Dumnezeu. Pentru că tinerii - în opinia sa - nu mai fac copii din cauza slujbele lor, care nu le mai permit timpul necesar creşterii copiilor, iar altcineva din familie – părinţii – nu au nici ei timpul necesar fiind ocupaţi, la rându-le cu slujbele sau cu agricultura din care majoritatea trăiesc, în cele mai multe cazuri, de azi pe mâine.
După ce mi-a spus aceste lucruri, omul a privit apoi cu mare dragoste spre o fetiţă frumoasă aflată în braţele mamei sale (poate o nepoată?), s-a scuturat de parcă se trezise din nou la viaţă, a luat o pungă din plastic care semăna cu o perfuzie, numai că era prevăzută cu robinet iar în ea se găsea un vin roşu şi, alături de ceilalţi, au început „să-şi facă perfuzie“ cu câte un pahar de vin roşu ca sângele.
La un moment dat, din curte iese o bătrână. O iau deoparte şi o întreb despre Păresimi. Îmi spune cum duce colivele din două în două săptămâni la biserică şi termină, în ziua aceasta, de Păresimi cum spun ei, cu o ultimă colivă şi cu plata preoţilor. Se plânge de suma cerută de preoţi dar spune că nu are ce să facă, trebuie să păstreze tradiţia şi să-i respecte pe morţi dându-le de pomană la zilele rânduite.
Mergem la altă masă, ceva mai departe de aceasta. Câţiva tineri la masă. Lângă, stau de vorbă câteva femei, mai tinere sau mai în vârstă, cu coşurile în care fusese pomana, alături.
O altă casă, o altă masă… Pe o uliţă, întâlnim un cort amenajat special. Întreb de ce numai ei şi alţi câţiva şi-au mai amenajat corturi. Spun că ei aşa sunt obişnuiţi, pentru că sunt constructori. Dau „cioca“ unii cu alţii şi, la un moment dat, constat că ciocnesc cu ouă încondeiate cu ceară. Modele simple dar sunt totuşi încondeiate! Suntem invitaţi la masă, la un ou, un pahar de vin şi o colivă. Luăm, spunem „bogdaproste“ şi mâncăm. Este foarte gustoasă.
Oamenii ne roagă să mai stăm puţin pentru că au grătarul pregătit dar încă nu îi pot da foc pentru că mai este puţin până la apusul soarelui.
În această zi, şi cu siguranţă şi în celelalte zile ale anului, vişinenii erau generoşi cu trecătorii. Le dădeau de pomană din mâncărurile lor, din băutura lor, invitându-i, de cele mai multe ori la masa lor. Îmi place să cred că acest spirit nu a dispărut odată cu trecerea timpului, că se va păstra şi atunci când, în toată comuna, nu va mai fi decât o masă pusă la o poartă.
Străbat cu Ionel Marcu uliţele comunei. Sunt răvăşite pentru că tocmai „s-a băgat apă“ şi urmează canalizarea. La sat vine civilizaţia. Dacă însă odată cu ea dispar obiceiurile, stai şi te întrebi ce îţi doreşti de fapt: tradiţii şi obiceiuri bogate sau o civilizaţie în care oamenii aproape că nu îşi mai vorbesc unul altuia?
Plec spre casă, seara târziu, aproape de înnoptat, mai trist decât venisem. Obişnuit de atâta timp cu obiceiurile şi tradiţiile, cu meşteşugurile şi cu oamenii ce le duc cu mândrie (încă!) mai departe, constat, cu fiecare an care trece, că sunt tot mai puţine. Iar eu simt că dispar nu aceste tradiţii, obiceiuri, meşteşuguri ci îmi dispar prieteni dragi, cu care nu mă voi mai întâlni niciodată.

Valeru Ciurea

înapoi la partea de sus